Avocat Camelia Constantin, asociat SCA CINCAN & CONSTANTIN – Analiza impactului noii legislatii a dialogului social adoptate in 2011‚ Cercetare sociologica si juridica, autori Stefan Guga si Camelia Constantin, Programul de Cooperare Elvetiano – Roman, Proiectul „Abordarea provocarilor generate de noua legislatie a muncii a dialogului social in Romania”

Obligativitatea negocierii colective la nivelul angajatorului

În adoptarea Legii nr. 62/2011 a Dialogului Social “există o tendință a legiuitorului de a “descentraliza” negocierea colectivă, în sensul că, dacă până în anul 2011 nivelul național era cel mai important, deoarece se stabileau drepturi și obligații care, odată convenite de părți și inserate în contractul colectiv de muncă unic la nivel național, deveneau obligatorii pentru toți salariații din unitățile din țară, odată cu modificările legislative din anul 2011, principalul nivel de negociere a devenit cel de unitate.”[1]

Codul Dialogului Social impune obligativitatea negocierii colective la nivel de unitate, cu excepția cazului în care unitatea are mai puțin de 21 de angajați ( art. 129 al. 1 din CDS). Desigur, părțile sunt libere să negocieze un contract colectiv de muncă și în acele întreprinderi în care sunt mai puțin de 21 de salariați, dreptul la negociere fiind garantat de Constituție în art. 41.

Terminologia folosită de textul normativ “negocierea colectivă este obligatorie numai la nivel de unitate” induce ideea că legea ar impune partenerilor sociali de la acest nivel să se întâlnească și să negocieze efectiv. În realitate, analizând art. 129 coroborat cu art. 217 din CDS[2], observăm că obligația se rezumă doar la inițierea negocierii de către angajator sau, în cazul în care sindicatul este cel care solicită începerea negocierii (în lipsa inițiativei angajatorului), la acceptarea de către unitate a demarării procesului de negociere.

Prin definiție, negocierea colectivă presupune însă întâlnirea partenerilor sociali. Or, la acest moment, legea creează obligații doar pentru unul dintre acești parteneri – angajatorul.  Cealaltă parte – sindicatul și, după caz, reprezentanții salariaților, inclusiv salariații ce ar trebui să-i mandateze,  nu au în sarcină nicio obligație legală, corelată cu o sancțiune.

Deși intenția legiuitorului a fost aceea de a trasa ferm obligația negocierii colective la nivel de unitate, în mare parte aceasta este iluzorie. Cu un grad redus de sindicalizare, salariații români, din diverse motive (inclusiv teamă față de reacția angajatorului) nu își desemnează reprezentanții pentru negocieri colective și, ca atare, aceste negocieri la nivel de unitate nu au loc. Mai mult, în condițiile în care majoritatea întreprinderilor au în medie între 5 si 26 de salariați, pragul de 21 de angajați prevăzut de lege înlătură aceste entități angajatoare din sfera negocierii obligatorii.

 “În legătură cu obligativitatea negocierii colective la nivel de unitate (dacă are cel puțin 21 de salariați), în literatura juridică s-au conturat două opinii:

  • într-o primă opinie, se apreciază că această reglementare ar fi neoportună, deoarece însăși încheierea contractului nu este legal obligatorie – totuși, în mod indirect, forțează în fapt încheierea unui atare contract colectiv[3];
  • în cea de-a doua opinie se apreciază, dimpotrivă, în mod pozitiv obligația de a negocia la nivel de unitate contractul colectiv de muncă[4].

Cea de–a doua opinie este justificată, deoarece, în esență, fără a se putea constitui într-o obligație de a încheia contractul colectiv de muncă, îndatorirea de a negocia răspunde, în chip fundamental, necesității de a se asigura protecția salariaților și reflectarea intereselor angajatorilor.”[5]

Suntem în totalitate de acord cu susținerea unui cadru normativ prin care să se asigure obligativitatea negocierii la nivel de unitate. Aceasta reprezintă o veritabilă pârghie a statului de a aduce la masa negocierii partenerii sociali, cu atât mai mult cu cât, în România, dialogul social este la un nivel foarte scăzut. “Dacă nu ar exista obligația negocierii, în fapt, probabil că în majoritatea unităților s-ar ajunge de regulă, ca urmare a interesului angajatorului, să nu se încheie contracte colective de muncă. Ar fi, fără dubiu, o realitate, în fond, nocivă, nu numai pentru salariați, ci și în plan social”.[6] 

Discuțiile referitoare la nelegalitatea obligativității negocierii contractului colectiv la nivel de unitate își găsesc adesea susținerea în Convenția nr. 98/1949 a Organizației Internaționale a Muncii[7] privind aplicarea principiilor dreptului de organizare și de negociere colectivă, ce promovează negocierea voluntară[8], indiferent de nivelul la care se poate realiza. Apreciem însă că scopul normei internaționale nu este de a limita statele semnatare în a crea un cadru legal mai favorabil salariaților, ci dimpotrivă, finalitatea acesteia se axează pe definirea importanței negocierii colective.

Pe de altă parte, Constituția României garantează dreptul statului de a adopta legi cu dispoziții mai favorabile decât cele ale tratatelor internaționale, pentru cetățenii săi, dreptul intern având prioritate într-un astfel de caz (art. 20 al. 2 din Constituție). Aceasta este și practica Curții Constituționale, care a statuat că “drepturile și libertățile proclamate prin instrumentele juridice internaționale au caracter minimal, obligă statele părți la tratatele respective să le acorde, dar nu împiedică reglementarea unor drepturi sau libertăți mai largi. În acest sens, și art. 20 alin. (2) din Constituție precizează că reglementările internaționale referitoare la drepturile omului au prioritate față de cele din legislația internă, cu excepția situației în care acestea din urmă sunt mai favorabile.”[9] Evident, instituirea obligativității negocierii colective la nivel de unitate reprezintă o dispoziție mai favorabilă, în beneficiul cetățenilor, reprezentând un pas important în asigurarea păcii sociale.

În concluzie, considerăm că este necesară menținerea obligativității negocierii colective la nivel de unitate, în asigurarea protecției minime sociale (mai ales că, în actualul cod al muncii, legiuitorul lasă părților libertatea stabilirii unor drepturi și obligații). În plus față de norma legală, se evidențiază rolul organizațiilor sindicale în conștientizarea în rândul angajaților a necesității menținerii unui dialog social permanent cu reprezentanții unității, pentru crearea unui echilibru social.

 

 

 

 

 

 

 

[1] Radu Ștefan Patru, Contractele și acordurile colective de muncă, Edit. Hamangiu 2014, pag. 22.

[2] Art. 217 – Constituie contravenții următoarele fapte și se sancționează astfel: b) refuzul angajatorului de a începe negocierea contractului colectiv de muncă, cu amendă cuprinsă între 5.000 lei și 10.000 lei.

[3] Ș. Beligrădeanu în  I.T. Ștefănescu, Tratat teoretic și practic de drept al muncii, ediția a III a revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2014, pag. 162

[4]  Al. Athanasiu în I.T. Ștefănescu, Tratat teoretic și practic de drept al muncii, ediția a III a revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2014, pag. 162

[5] I.T. Ștefănescu, Tratat teoretic și practic de drept al muncii, ediția a III a revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2014, pag. 162

[6] I.T. Ștefănescu, Tratat teoretic și practic de drept al muncii, ediția a III a revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2014, pag. 162

[7] Ratificată de România prin Decretul nr. 352/1958, publicat în Buletinul Oficial nr. 34/1958.

[8] I.T. Ștefănescu, Tratat teoretic și practic de drept al muncii, ediția a III a revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2014, pag. 163

[9] Decizia nr. 124/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213/2007