Efectele contractului colectiv de muncă

Scopul negocierii colective și al semnării unui contract colectiv de muncă este acela de a asigura drepturi superioare celor din reglementările legale minimale, pentru salariații asupra cărora își produce efectele, dar și de a detalia exercitarea unor drepturi și obligații din legislația muncii, atât în favoarea angajatorului, cât și a angajatului.

Efectele juridice ale unui contract colectiv de muncă definesc sfera drepturilor și obligațiilor ce se răsfrâng asupra unor categorii de angajați și unități angajatoare, în funcție de nivelul la care este semnată convenția – unitate, grup de unități, sector de activitate.

Codul Dialogului Social stabilește în art. 133 limitele efectelor contractelor colective de muncă, dispunând :

“(1) Clauzele contractelor colective de muncă produc efecte după cum urmează:

  1. a) pentru toți angajații din unitate, în cazul contractelor colective de muncă încheiate la acest nivel;
  2. b) pentru toți angajații încadrați în unitățile care fac parte din grupul de unități pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă;
  3. c) pentru toți angajații încadrați în unitățile din sectorul de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă și care fac parte din organizațiile patronale semnatare ale contractului.

(2) La fiecare dintre nivelurile prevăzute la alin. (1) se încheie și se înregistrează un singur contract colectiv de muncă.

(3) În contractele colective de muncă la orice nivel clauzele aplicabile angajaților încadrați cu contract individual de muncă în sectorul bugetar vor respecta în mod obligatoriu prevederile art. 138.”

În cazul unității angajatoare, dar și grupului de unități, contractul colectiv de muncă își produce efectele pentru toți angajații ce activează în fiecare din aceste nivele, indiferent dacă fac parte sau nu din sindicatele semnatare.

Problemele apar la nivel de sector de activitate, unde legea actuală limitează efectele unui contract colectiv de muncă doar pentru angajații care fac parte din structura unităților afiliate organizațiilor patronale, semnatare ale contractului respectiv.

Este vizibil la simpla cenzură a textului dezechilibrul social nejustificat creat de legiuitor, care alege ca efectele juridice să se producă doar pentru acei salariați din unitățile membre ale federațiilor patronale semnatare. Practic avem reglementată o anomalie juridică, întrucât este posibil ca, pentru salariați membri ai organizațiilor sindicale semnatare, dar care nu au corespondent în cadrul patronatelor, contractul colectiv de muncă la nivel de sector să nu se aplice.

Așa cum am arătat mai sus, Codul Dialogului Social înfrânge esența juridică a reprezentativității, ce nu presupune doar dreptul de a negocia, ci și dreptul de a încheia un contract colectiv, cu toate efectele ce decurg din această însușire. În situația actuală, chiar dacă organizațiile sindicale participă la negocieri și semnează contractul, salariații pe care îi reprezintă pot rămâne fără beneficiul său, dacă federația patronală din care fac parte unitățile angajatoare nu a semnat respectiva convenție (fie nu a participat la negocieri, fie nu a fost de acord cu clauzele acestuia).

Pe de altă parte, Codul creează o situație de conflict juridic chiar în cuprinsul său, întrucât prin art. 146 al. 1, lit. b) este prevăzută condiția pentru înregistrarea unui contract colectiv de muncă la nivel de sector de unități, de a fi semnat “de către organizațiile sindicale care reprezintă mai mult de jumătate din totalul angajaților din sectorul … pentru care s-a negociat contractul“.

Așadar, chiar dacă legea recunoaște valabilitatea contractului, prin înregistrarea sa de către autoritățile competente, limitează în același timp efectele sale, chiar și pentru unele părți semnatare.

Pe lângă această chestiune, textul normativ aduce schimbări drastice față de Legea nr. 130/1996, în sensul că nu recunoaște calitatea de izvor de drept a contractului colectiv de muncă pentru toți salariații din unitățile ce fac parte din sectorul de activitate la care este încheiat contractul. În reglementarea anterioară – art. 11 al. 1 lit. c din legea 130/1996 privind contractul colectiv de muncă – se prevedea expres că toate clauzele contractelor colective de muncă se aplică “pentru toți salariații încadrați în toate unitățile din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă”.

Contrar acestei dispoziții în vigoare până în anul 2011, în prezent art. 143 al. 5 din Codul Dialogului Social, prevede că “aplicarea contractului colectiv de muncă înregistrat la nivelul unui sector de activitate va fi extinsă la nivelul tuturor unităților din sector, prin ordin al Ministrului Muncii, Familiei și Protecției Sociale, cu aprobarea Consiliului Național Tripartit, în baza unei cereri adresate acestuia de către semnatarii contractului colectiv de muncă la nivel sectorial.” Restrângând efectele contractului colectiv la nivel de sector de unități, legiuitorul anulează efectiv negocierile purtate între partenerii de dialog social de la acest nivel și, mai ales, rezultatul acestor negocieri, concretizat în cuprinsul contractului colectiv de muncă. Acesta rămâne o simplă convenție valabilă doar pentru unitățile membre ale federaților patronale semnatare, neavând nicio semnificație pentru celelalte unități din sectorul respectiv. Reprezentativitatea devine astfel lipsită de conținut.

Întreaga reglementare a condițiilor impuse pentru obținerea reprezentativității, atât din partea organizațiilor sindicale, cât și patronale, rămâne fără nicio finalitate, întrucât efectele contractului semnat de acestea nu se răsfrâng către toți salariații din sectorul respectiv.

Se naște fireasca întrebare, care mai este scopul impunerii de către lege, a existenței unui singur contract colectiv înregistrat la nivel de sector, atâta timp cât acesta nu își extinde, de drept, beneficiile către toate unitățile sale? Entitățile ce fac parte din organizații patronale nesemnatare ale contractului colectiv sunt puse în imposibilitatea de a-și negocia un alt contract colectiv la nivel de sector, întrucât operează sancțiunea interzicerii înregistrării mai multor contracte.

Dreptul constituțional la negociere colectivă și, mai ales, la protejarea efectelor obligatorii ale convențiilor colective suferă o nouă înfrângere.

Prin adoptarea legii în anul 2011 au fost ignorate argumentele aduse de Curtea Constituțională care, în analiza făcută asupra vechilor reglementări ale Codului Muncii (art. 241) și ale Legii nr. 130/1996 cu privire la extinderea efectelor contractelor colective de muncă pentru toți salariații de la nivelul la care s-a încheiat contractul, a decis că o asemenea aplicare este constituțională și, mai mult, implică și o obligație permanentă a statului de a asigura prin lege o protecție minimă angajaților: “Dispozițiile legale criticate nu contravin sub nicio formă prevederilor art. 9 din Constituție. Dimpotrivă, ele stabilesc condițiile în care își pot desfășura activitatea sindicatele, patronatele și asociațiile profesionale, în conformitate cu textul constituțional. Prevederea că pentru salariații care nu au încheiat contract colectiv de muncă se aplică contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior corespunde dispozițiilor art. 41 alin. (2) din Constituție, care consfințesc că toți salariații au dreptul la măsuri de protecție socială, iar nu numai cei care au încheiat contracte colective de muncă. Totodată, potrivit art. 135 alin. (2) din Legea fundamentală, statul este obligat să protejeze interesele naționale, iar în baza lit. f) a aceluiași alineat, să creeze condițiile necesare pentru creșterea calității vieții, de care să poată beneficia inclusiv angajații care nu au încheiat contractul colectiv de muncă.

În consecință, obligația prevăzută de lege în sarcina angajatorilor de a asigura tuturor salariaților, inclusiv celor care nu au încheiat contracte colective de muncă, un nivel minim privind salarizarea și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă rezultă tocmai din prevederile constituționale menționate referitoare la atribuțiile statului [1]”.

Legiuitorul a dat posibilitatea extinderii efectelor contractului colectiv de muncă la nivelul tuturor unităților dintr-un sector, prin emiterea unui Ordin al Ministrului Muncii, cu aprobarea Consiliului Național Tripartit (art. 143 al. 5 din CDS). Asistăm la o intervenție a statului în procesul de liberă negociere colectivă. Prin această modalitate, voința juridică și mai ales puterea organizațiilor sindicale și patronale, conferită de calitatea de a fi reprezentative la nivel de sector de activitate, sunt reduse doar la etapa negocierii convenției colective, statul devenind actorul principal, cu rol în a decide sau nu, dacă acel contract își va produce efectele pentru toți salariații de la nivelul respectiv.

De altfel, această prevedere a fost timp de 4 ani, perioadă ce a trecut de la adoptarea CDS, ineficientă, neexistând vreun Ordin al Ministrului Muncii prin care să se fi decis extinderea efectelor contractelor colective de muncă, încheiate la nivel de sector.

Această imixtiune a reprezentanților statului în cadrul procesului de negociere colectivă afectează spiritul dialogului social în ansamblul său. Nu este suficientă pentru menținerea “păcii sociale” simularea unei reglementări a negocierii colective, dacă aceasta nu își poate atinge scopul pentru care este inițiată – de a crea un cadru superior celui legal. Este de remarcat și faptul că o posibilă extindere a efectelor contractului încheiat la nivel sectorial se face doar la cererea părților semnatare ale contractului.

Varianta extinderii efectelor contractului colectiv își are sursa în unele sisteme europene. Este, de exemplu, cazul Franței, unde este reglementată “instituția extinderii efectelor contractelor colective de muncă în sarcina Ministerului Muncii pentru angajatorii și salariații care nu intră sub incidența unui contract colectiv de muncă[2].

De lege ferenda, apreciem că este necesară o analiză asupra modului în este reglementată înregistrarea contractului colectiv de muncă la nivel de sector de activitate, coroborat cu definirea sferei sale de aplicare. Susținem opinia exprimată în literatura de specialitate, potrivit căreia “extinderea obligativității contractului colectiv de muncă la toți angajatorii prezintă avantajul de a asigura respectarea regulilor negocierii de partenerii sociali, iar nu numai a celor cuprinse în acte normative. Concomitent se evită disparitatea de regim juridic a salariaților și a angajatorilor, se reglează piața concurenței și se evită dumpingul social”[3]

De altfel, trebuie avute în vedere și cele menționate în Recomandarea nr. 91/1951 privind contractele colective de muncă a Organizației Internaționale a Muncii, unde se stabilește că efectele convențiilor colective se vor putea produce pentru toți lucrătorii de la nivelul la care s-a încheiat convenția, cu excepția cazurilor prevăzute expres de către părțile semnatare[4].

 

 

[1] Decizia Curții Constituționale nr.396/2008 publicată în M.O., Partea I, nr. 316/2008.

[2] Stefan Pătru, Contractele si acordurile colective de muncă, Editura Hamangiu, 2014, pag. 98

[3] A. Mazeaud în I.T. Ștefănescu, Tratat teoretic și practic de drept al muncii, ediția a III a revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2014, pag. 176

[4] Radu Ștefan Pătru, Contractele și acordurile colective de muncă, Editura Hamangiu 2014, pag.61-62